Fără comunicare, știința nu poate ajuta democrația

Din 1965, când Clair Patterson a publicat studiul care arăta că americanii suferă de o intoxicare cronică cu plumb pe scară largă, au trecut 56 de ani până când ultima țară din lume a scos de pe piață benzina cu plumb. Statele Unite au interzis-o în 1996, la 31 de ani după studiul lui Patterson, România în 2005 (în temeiul HG 732/2001, care a lăsat pe piață doar benzina fără plumb), iar ultima a fost Algeria, care și-a epuizat stocul în 2021, potrivit Al Jazeera.

Patterson era geochimist și încerca să măsoare vârsta Pământului, când a observat că laboratorul lui era contaminat cu plumb. A început să caute sursele și a găsit că plumbul venea în mare parte din benzină, unde se adăuga din 1923 ca să împiedice „bătaia” motoarelor (Needleman, 2000). Semnalul era clar, iar drumul de la „s-a descoperit” la „s-a decis” a durat totuși o jumătate de secol.

Despre acest drum am vorbit în octombrie, la Conferința Raționalilor din Brașov, într-o prezentare numită „Fără comunicare, știința nu poate ajuta democrația”. Ideea principală e că știința, oricât de bună ar fi, nu ajută pe nimeni dacă rămâne în laborator. Nu oamenii sunt proști și nici experții nu greșesc de regulă, doar că informația se pierde pe drum, iar în România se vede destul de bine unde.

Ce scriu legile despre știință

Am luat două legi votate în ultimii ani și am citit ce scrie în expunerea de motive, adică în documentul în care cei care propun o lege explică de ce o vor. Fără partide și fără verdict. Prima e Legea 190/2026, care permite împușcarea a 969 de urși în 2026 și 2027 (859 la cota de prevenție și 110 la cea de intervenție), față de 426 plus 55 înainte. Președintele a cerut reexaminarea, Parlamentul a menținut legea (Informația Zilei), iar ea a fost promulgată pe 5 octombrie.

Expunerea de motive citează o evaluare genetică din 2025 care dă între 10.419 și 12.770 de urși, față de un „nivel optim” de circa 4.000, care e însă o decizie de management, nu o măsurătoare (AGERPRES). Apoi vine un pasaj care mi s-a părut important. „Studii comparative arată că” în Suedia, Slovenia, Croația și Slovacia se recoltează între 8 și 16% pe an, cu mai puține conflicte. Documentul nu numește niciun studiu. Nu spun că legea e greșită, spun doar că nu putem verifica de unde vin argumentele ei.

Dezbaterea publică are, de fapt, două feluri de frică. Una e frica de urs (o deputată vorbea despre „atacuri, gospodării afectate, animale ucise și o stare de nesiguranță”, potrivit Punctul.ro). Cealaltă e frica pentru urs (fondatoarea unui sanctuar vorbea despre o lege „mascată” pentru vânătoare de trofee, potrivit Antena 3 CNN). Amândouă sunt reale, doar că niciuna nu spune ce cauzează conflictele.

Pe partea științifică, o scrisoare publicată în martie 2025 în revista Science, semnată de șapte cercetători dintre care trei de la Fundația Conservation Carpathia, spune că vânătoarea probabil nu reduce conflictele, pentru că se vânează oriunde, nu acolo și atunci când apar. Rădăcinile ar fi gunoiul, hrănirea și obișnuirea urșilor cu oamenii. E o scrisoare argumentată, nu un studiu nou, vorbește despre legea anterioară (242/2024), iar autorii nu sunt neutri. Un studiu din România arată însă că mai mulți urși înseamnă și mai multe pagube la animalele domestice, deci contează unde se intervine. Ce nu știm încă e efectul cotelor de până acum (în 2024 au fost uciși 381 de urși, mai puțin decât permitea legea, potrivit Europei Libere) și al Legii 190, care abia începe. Cât risc acceptă o comunitate și cât contează o specie protejată sunt întrebări de valori, nu de date.

Educația sexuală, între opinie și date

A doua lege are un traseu mai încâlcit. În 2020, Parlamentul a votat ore de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală, cel puțin o dată pe semestru (Legea 45/2020, cu 33 de inițiatori din toate grupurile parlamentare). După doi ani de dispute, Legea 191/2022 a rămas cu ore de „educație pentru sănătate”, din clasa a VIII-a, și numai cu acordul scris al părinților. Patriarhia a numit proiectul „atentat asupra inocenței copiilor” (Digi24), iar un deputat a vorbit despre „festival al ipocriziei” (stenograma din 3 iunie 2020). Inocență, ipocrizie, statistică. Dovezi despre efectul orelor nu prea apăreau.

Expunerea de motive din 2018 aduce cifre despre problemă, de exemplu 12.073 de gravide între 15 și 19 ani într-un an, dar niciun studiu care să arate că orele o rezolvă. Amendamentul din 2020, cel care a restrâns orele, se sprijină pe drepturi și valori (raportul comisiei), tot fără studii. Iar în 2022, aceleași comisii scriau: „Problema mamelor minore nu ține de absența educației sexuale ci de absența educației în general” (raportul comun). O afirmație cauzală, într-un document oficial, fără nicio sursă.

Studiile, mai ales din afara României, arată că programele complete de educație sexuală cresc comportamentele de protecție și pot scădea sarcinile la adolescente, cu efecte modeste (Chin și colab., 2012, Bordogna și colab., 2021), iar predarea contracepției nu crește activitatea sexuală (Kohler și colab., 2008). Nimeni nu a evaluat însă în România efectul Legii 191/2022 și nu există un studiu care să compare acordul scris cu varianta în care participă toți, iar cine nu vrea cere scutire. Dovezi despre efect nu au adus nici cei pentru, nici cei împotrivă.

De ce faptele singure nu ajung

Aici intervine ceea ce cercetătorii numesc „modelul deficitului”, ideea că oamenii nu sunt de acord cu știința pentru că nu știu destul, deci le dai informația și ei vor fi de acord. E pe jumătate adevărat. O meta-analiză pe 193 de sondaje din 40 de țări găsește că mai multe cunoștințe merg cu o atitudine ceva mai bună față de știință, dar legătura e slabă. Cu alte cuvinte, nu faptele nu contează, ci doar faptele nu ajung. Cu atât mai puțin dacă cel mai bun studiu din lume e citit de 40 de specialiști (cifra e o imagine, nu o statistică).

Între un rezultat științific și omul care votează stau, de fapt, mai mulți. Cercetătorii, universitățile, statul și cei care dau banii, jurnaliștii, politicienii, birourile de comunicare. Pentru cercetători, obligația e chiar scrisă în lege. Legea 183/2024, art. 33, le cere să contribuie „la diseminarea informației și culturii științifice” și „la conștientizarea publicului și a factorilor de decizie”, iar contractul Horizon Europe cere informare țintită a mai multor categorii de public, altfel grantul poate fi redus.

Legea nu cere însă explicit „pe înțelesul tuturor”, iar în planul UEFISCDI pentru reforma evaluării cercetării nu am găsit un indicator care să măsoare comunicarea. Totuși, într-un raport UEFISCDI din 2025, pe 1.342 de cercetători, comunicarea științei apare a treia între contribuțiile care ar trebui recunoscute la evaluare.

A publica nu înseamnă a fi înțeles

Doar că a publica nu înseamnă a fi înțeles. Orice lege e publicată în Monitorul Oficial, gratuit, pentru oricine. Ai citit vreodată Monitorul Oficial de plăcere? Chiar legea transparenței decizionale prevede că anunțul unui proiect se trimite și către presă (Legea 52/2003, art. 7), pentru că presa e unul dintre canalele dintre administrație și public. Filosoafa Onora O’Neill spunea încă din 2002, în Reith Lectures, că mai multă transparență poate produce un val de informație nesortată, care aduce puțin altceva decât confuzie.

Se vede și în ce știu oamenii. La afirmația „antibioticele omoară virusurile, la fel ca bacteriile”, falsă, 64% dintre români au răspuns „adevărat” în Eurobarometrul din 2021, față de 32% în UE. Nu e o respingere a științei, ci o hartă a locurilor unde comunicarea nu ajunge (un singur sondaj, vechi de cinci ani, care măsoară cunoștințe punctuale, nu încredere).

Ce poate face oricine

Cine nu e cercetător poate face ceva simplu. Data viitoare când aude „studiile arată că…”, la televizor sau în Parlament, poate să se întrebe care e studiul, cine l-a făcut, pe câți oameni și unde, ce spun celelalte studii și dacă sunt de acord între ele. Un singur studiu nu e un consens. Pentru cercetarea făcută în România, am făcut un asistent care caută în arhiva Romanian Science Digest și răspunde scurt, cu linkuri către articole, și se numește Caută studiu românesc.

Eu încerc să fac asta în fiecare săptămână prin Romanian Science Digest, un newsletter gratuit cu cercetări făcute în România, explicate pe scurt și pe înțelesul tuturor. Urmăresc peste 150 de site-uri ale universităților și institutelor, iar fiecare știre e verificată în studiul original. Sunt 200 de ediții și aproximativ 2.000 de abonați. Multe dintre rezultatele din România rămân nevăzute nu din rea-voință, ci din lipsă de comunicare.

Înapoi la Patterson

Cercetătorul poate să-și explice ultimul rezultat în cinci propoziții, pentru cineva din afara domeniului. Universitatea sau finanțatorul poate să măsoare nu doar dacă rezultatele sunt publicate, ci și dacă ajung acolo unde pot fi folosite. Iar noi, ceilalți, putem să deschidem studiul înainte să dăm share. Patterson avea datele încă din 1965. Descoperirea e doar jumătate din drum, iar cealaltă jumătate e a noastră, a tuturor celor din lanț, un lanț care, în cazul benzinei cu plumb, a avut nevoie de 56 de ani.