C

Comunicarea științei – un model simplu

În forma ei cea mai generoasă, cea mai acoperitoare, comunicarea științei presupune un schimb de informaţii între patru actori: cercetători – comunicatori – presă – public.

Pentru a explica acest schimb de informaţii, în cartea sa The Hands-On Guide for Science Communicators, Lars Lindberg Christensen a propus un model de comunicare linear, în care informaţia pleacă dinspre cercetător şi ajunge la public trecând sau nu prin mai multe etape de filtrare şi simplificare – birou de comunicare şi presa.

Credit: Lars Lindberg Christensen, traducere personală

Cu alte cuvinte, informația va pleca mereu de la un cercetător. În mod ideal, va trece prin mâinile unui specialist în comunicare sau al unui birou de presă, astfel încât informația științifică să fie „tradusă” și transformată într-una de interes pentru publicul larg. Astfel funcționează majoritatea birourilor de comunicare din instituții academice sau de cercetare – de la Oxford până la Max Planck Institute.

Acesta este modelul pe care l-am pus pe picioare și eu, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (vedeți aici câteva exemple de articole). Un alt exemplu din România ar fi biroul de comunicare al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, care are deja standardizată această practică de comunicare.

Informația, intermediată sau nu de un PR-ist. Ajunge la jurnalist, care are rol de mediator, dar și un rol foarte important de a „croi” mesajul pe gustul publicului său. Jurnaliștii au în primul rând o responsabilitate față de audiența lor, astfel încât, dacă mesajul nu a trecut prin filtrul unui specialist în comunicare, cu siguranță va fi tradus, explicat, „îmblânzit” în această etapă. În cazul comunicării dintre jurnaliști și cercetători, de multe ori se poate ajunge la un fenomen de „media darlings” și supra-saturație – vor fi câțiva cercetători, care au carismă și talent în comunicare, îndrăgiți de jurnaliști și care devin omniprezenți în spațiul public. Câteva exemple ar fi Neil Tyson deGrasse, Brian Cox sau, în România, vocea cutremurelor – directorul Institutului Național pentru Fizica Pământului, Gheorghe Mărmureanu.

Destinatarul final al mesajului este publicul.

Datorită Internetului, a ușurinței de a publica ceva pe un blog sau pe social media, poate exista și o relație directă între public și cercetători. Numeroși cercetători au pornit fie propriile conturi de social media pentru public pe tema cercetării lor – Karen James despre DNA; Dan Ariely despre economie comportamentală sau podcasturi – cum e acest podcast fascinant despre accente. YouTube, la rândul său este un canal perfect de comunicare directă cu publicul, chiar dădusesem aici un exemplu din România, un proiect care cred că între timp a fost abandonat, dar a apărut un alt canal de Youtube interesant, al lui Cristian Presură. Un exemplu de blog din România este acesta, extrem de popular, al biologului dr. Peter Lengyel.

Pentru a înțelege mai bine modelul, citiți postările din aceeași serie:

CategoriiFără categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *