Mă duceam la Marius Mihășan, profesor al Universității Alexandru Ioan Cuza, pentru că aflasem că folosește molecule imprimate 3D cu studenții săi. Mai exact, era vorba despre o unealtă digitală pe care el și echipa lui o creaseră pentru a genera rapid modele moleculare 3D – genul de software care te scutește de ore întregi de muncă manuală dacă ești chimist. Subiect bun, clar, util. Știam ce vreau, știam ce întreb, știam cum va arăta articolul.
M-a așteptat la intrarea în birou și acolo am văzut, prins cu bolduri pe un panou de plută, adevăratul subiect.
Era un articol științific despre nicotină. Am înțeles 20% din cuvinte, așa că am adresat întrebarea mea preferată: „Ce e aia?”.
Marius nu a ezitat nicio secundă și a început să explice. Echipa lui lucra cu o bacterie din sol care se hrănește cu nicotină și o transformă într-un compus cu potențial în tratarea bolii Alzheimer – pornind de la deșeurile de tutun pe care oricum trebuie să le decontaminezi. Nu aveau un tratament. Aveau o direcție, un rezultat promițător dintr-un laborator ieșean și o logică greu de ignorat. Articolul e aici.
Am pus temporar deoparte întrebările despre molecule 3D și am început să îl ascult cu altă atenție.
Cu cât povestea mai mult, cu atât îmi dădeam seama că subiectul de pe panou era mai interesant decât subiectul pentru care venisem. Nu spectaculos, nu „vindecat Alzheimerul” – ci exact tipul de cercetare românească serioasă care rareori iese din laborator: metodică, publicată în jurnale de calitate, construită pe o logică solidă. Deșeurile de tutun, un produs rezidual pe care România îl are din abundență, transformate în materie primă pentru cercetarea farmaceutică.
Am stat mai mult decât plănuisem. Am pus întrebări pe care nu le pregătisem. La final, aveam materialul pentru un articol pe care nu știusem că îl caut.
L-am publicat primul. Cel despre modelele moleculare 3D – subiectul inițial, motivul vizitei – a apărut la jumătate de an distanță.
Vă spun această poveste pentru a vă ajuta să înțelegeți cât de adânc îngropate rămân rezultatele cu impact din știință. Lucrez la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, dedic mult timp pentru a descoperi care sunt articolele cu potențial de comunicare ridicat ale cercetătorilor din universitate și uneori tot îmi scapă subiecte interesante. De data aceasta, metoda mea a fost cel mai simplu instrument la îndemâna unui comunicator – curiozitatea.
Dar nu este singurul instrument. În 2024, The Balkan Network of Science Journalists și European Federation for Science Journalism au lansat De pe teren. Ghidul jurnalistului de știință – un ghid de 138 de pagini creat de peste 20 de jurnaliști și creatori de conținut din România, coordonat de Andrada Fiscutean și Cristina Radu. Eu am contribuit cu un capitol despre cum găsești subiecte din cercetarea românească.
De ce am ales această temă pentru capitol: cercetarea românească nu e absentă, e ascunsă. Nu pentru că cineva ar ascunde-o intenționat, ci pentru că sistemul nu e construit să o facă vizibilă. Universitățile publică anunțuri, laboratoarele postează pe site-uri greu de găsit, cercetătorii scriu în jurnale pe care nu le citește nimeni în afara specialiștilor. Dacă nu știi unde să cauți – și cum să cauți – ratezi.
De aceea am decis să transform acest capitol și într-un serial pe site-ul meu. Acesta a fost primul. În următoarele patru episoade voi explica cum poți găsi subiecte interesante din cercetarea din România, cum găsești expertul potrivit pentru orice subiect și cum îți dai seama dacă o descoperire care sună bine are și baze științifice reale.
Dar am vrut să încep cu povestea din biroul lui Marius Mihășan, pentru că ilustrează ceva ce nicio metodă nu poate înlocui complet: să rămâi curios și după ce ai obținut răspunsul pentru care ai venit.
Română 
English (UK)