Ar trebui să ne preocupe mai mult impactul în societate decât h-indexul

Când am dat să pornesc interviul cu Raluca Alexandra Stana, cercetătoare la Universitatea din Roskilde Danemarca, căștile nu voiau să funcționeze. Am încercat, am deconectat, am reconectat, am verificat setările, nimic. După ce am rezolvat, Raluca a zâmbit: tocmai demonstrasem, fără să vreau, subiectul ei de cercetare. Dar despre asta mai târziu.

Am căutat-o pentru că vreau să înțeleg cum funcționează comunicarea științifică în alte părți ale lumii. La noi, din câte pot observa, nu este neapărat o lipsă de interes, cât o lipsă a înțelegerii mecanismelor prin care un cercetător poate să iasă în public. Cum arată aceste mecanisme în Danemarca, cea mai digitalizată țară din Europa?

Comunicarea publică este în „fișa postului”

Primul lucru pe care l-am aflat: comunicarea publică nu e un bonus, ci o așteptare explicită. „Dacă ar fi să ne uităm la fișa postului, avem patru lucruri care se așteaptă de la noi”, mi-a explicat Raluca. „Unul este să predăm, al doilea este activitatea de cercetare, apoi să aplicăm pentru finanțare și numărul patru: să te implici în dezbateri civice pe domeniul tău.”

Nu e vorba doar de așteptări abstracte. Universitatea menține activ un profil pentru fiecare cercetător, unde toate aparițiile în presă sunt acumulate automat. „Ei au un motor foarte bun prin care caută aceste mențiuni și le trimit în fiecare lună printr-un newsletter ce cuprinde ultimele publicații ale colegilor, ultimele apariții în media.” Sistemul pe de o parte măsoară, pe de altă parte celebrează vizibilitatea publică a cercetătorilor.

Cercetătorii primesc încrederea de la Universitate

Există KPI-uri stricte? „Nu avem niște KPI anume, dar putem în fiecare an să aplicăm pentru mărire de salariu. În momentul în care aplicăm, ne putem uita la fișa postului și putem spune: uite, eu, deși sunt lector, am făcut diseminare de cercetare la nivel de profesor.”

Raluca confirmă că a primit măriri de salariu în fiecare an ca rezultat al efortului ei de comunicare. „Cred că un punct cheie al societății daneze este încrederea. Fiecare cercetător primește încrederea aceasta de la universitate să știe cum să-și împartă timpul și prioritățile.”

Formări din timpul doctoratului

Dar infrastructura nu se oprește la evaluare și recompensă. Începe mult mai devreme, în timpul doctoratului. „Am avut foarte multe oportunități de a ne alege cursuri care au legătură cu diseminarea cunoștințelor, inclusiv felul în care ne folosim vocea atunci când suntem pe scenă.” Doctoranzii sunt invitați să-și prezinte rezultatele nu doar la conferințe academice, ci și la evenimente precum Noaptea Culturii din Danemarca. „La doctorat, am fost invitați de Asociația Industriei Daneze să ținem webinarii pentru publicul lor. Pe gratis, bineînțeles. Dar oportunitatea pentru noi era faptul că învățăm să comunicăm pentru publicul lor, că putem primi feedback.”

Raluca a mers și mai departe, investind personal în cursuri de marketing digital și scriere pentru publicul larg. „Puteam și fără”, recunoaște ea. „Dar mi-a plăcut să aprofundez asta, pentru că mi se pare foarte important.”

„Mă întreb de ce contează studiul meu”

Când are un studiu pe care vrea să-l promoveze, procesul are câțiva pași: „Extrag esența, de ce contează studiul acesta, fac un mic rezumat și îl trimit celor de la comunicare. Iar ei decid unde își alocă resursele.”

Raluca a înțeles repede faptul că responsabilii de comunicarea cercetării nu pot promova pe toată lumea, așa că își alege la rândul său studiile pe care le semnalizează și felul în care le prezintă. „Își aleg doar acei cercetători care ar putea avea cel mai mare impact. Așa că contează foarte mult și cum comunic eu cu colegii mei de la comunicare.”

Datorită cercetării, și căpușele pot ajunge vedete

Raluca mi-a dat exemplul unei colege care cercetează populația de căpușe. „Ai putea să zici: ce e interesant la asta? În același timp, ea este cercetătoarea cu cele mai multe mențiuni în presă de la universitatea noastră.” A reușit să implice societatea în cercetarea ei, creând un website în care oamenii raportează dacă au întâlnit căpușe într-o anumită zonă și dacă zona e sigură sau nu. „S-a creat un schimb foarte frumos: pe de o parte, datorită datelor colectate de la oameni, a reușit să scrie și mai multe articole de cercetare, pe de altă parte și-a făcut studiile cunoscute, dar și de folos întregii societăți.”

Concluzia Ralucăi: „Nu are legătură așa de mult cu subiectul, ci cu abilitățile noastre ca și cercetători de a face un subiect interesant. Important este să avem imaginație, să fim creativi. Și să reușim să vindem cunoștințele pe care le avem pe un limbaj ușor de înțeles oamenilor.”

Domeniul de cercetare: stresul digital

Iar Raluca chiar a reușit să facă asta. Domeniul ei – technostress-ul, sau stresul digital – este acel stres pe care îl resimțim ca urmare a interacțiunii noastre cu tehnologia. „Fie în mod direct sau în mod indirect”, explică ea. „De exemplu, când ai avut acum problemele acestea tehnice, cu siguranță ele au dus la oarecare nivel de stres în corp. Sau stresul indirect poate fi frica aceasta că ne pierdem locul de muncă datorită AI-ului, faptul că vom fi copleșiți când revenim la muncă pentru că avem prea multe e-mail-uri.”

Studiază subiectul de aproximativ zece ani, din perspectivă sociologică. Anul trecut, un studiu despre digitalizarea în spitale „a ajuns viral, a fost menționat, cred, în toate ziarele din Danemarca”. Luna trecută, un alt studiu — despre technostress-ul marinarilor pe vase — a apărut în aproximativ 12 publicații. Chiar și mâine, îmi spune, va vorbi la cel mai mare summit de tehnologie din Scandinavia, în fața a 4.500 de oameni. „De la universitatea noastră suntem doar cinci sau șase care vor vorbi pe scenă, iar singurii care au primit o sesiune dedicată subiectului lor sunt eu și doamna rector a universității.”

Însă ceea ce o motivează cel mai mult sunt mesajele de la oameni obișnuiți. „Primesc zeci de mesaje de la oameni în viața cărora, simplul fapt că știu ce înseamnă technostress, a făcut o diferență pentru ei, pentru că au știut cum să își articuleze trăirile de la locul de muncă.” O doamnă daneză, Susanne Ø., i-a scris: „Mulți dintre cei cărora le-am povestit despre webinar cred că doar persoanele de peste 50 de ani suferă de stres digital. Nu reușesc să-i conving că nu e așa. Dar tu ai dovezi că acest lucru nu este chiar adevărat.”

Prăpastia între backgroundul meu și lumea academică este foarte mare

De ce îi pasă atât de mult să comunice? Răspunsul e personal. „Vin dintr-o familie destul de modestă. Bunicul meu cred că a fost doar patru ani la școală. Pentru mine a fost un mare chin să citesc lucrări academice. Inițial am crezut că nu sunt suficient de inteligentă ca să pot decodifica acele lucrări și aveam dicționarul după mine.”

Când a trebuit să scrie ea prima lucrare, a realizat ceva esențial: „Prăpastia aceasta între un om care venea dintr-un background ca și mine și cei care sunt deja în lumea academică este o prăpastie care trebuie cumva închisă, pentru că în spatele multor cuvinte foarte academice și foarte pompoase se ascunde uneori absolut nimic.”

Și mai departe: „Avem o datorie să conducem studii de cercetare care pot aduce un beneficiu societății. Să nu pornim de la ideea că ne trebuie încă o lucrare publicată ca să ne creștem H-index-ul și să publicăm pentru un public privilegiat. Până la urmă suntem plătiți din banii publici.”

Poți începe simplu: ce cercetezi?

Ce sfat ar da unui cercetător din România care vrea să fie mai vizibil? „Trebuie să avem bazele la locul lor. În primul rând, un profil de Google Scholar bine pus la punct, pentru că Google Scholar este platforma la care un om care nu face cercetare s-ar duce.” Apoi LinkedIn: „Un profil foarte clar, un titlu foarte clar. Trebuie să renunțăm la titlurile foarte pompoase și să fim foarte conciși: ce cercetezi? Economie? Căpușe? Technostress?”

Și nu trebuie să aștepți să publici lucrarea științifică ca să postezi. „Cei mai mulți oameni așteaptă să posteze ceva atunci când au reușit să publice. Iar lucrurile acestea se întâmplă foarte rar. Oamenii uită de tine până reușești tu să mai publici încă ceva. Cel mai bine este să postezi și pe parcurs. Eu de multe ori postez despre ce lucrare faină am citit, scrisă de alți colegi. Atunci ei se bucură că sunt menționați și eu mă bucur pentru că am citit ceva fain.”